Atunci când conştientizezi că profesorii sunt de-o vârstă cu copilul tău, realizezi ceva, cândva, ai greşit.
Nu toţi liceenii sunt adolescenţi. Pe coridoarele liceelor, o nouă generaţie de învăţăcei schimbă peisajul obişnuit: nu mai vedem eleve cochete şi nici cavaleri puşi pe cuceriri, nu mai auzim chicoteala lipsită de griji a tinereţii, nu mai auzim discuţii gălăgioase despre flori, filme, fete şi băieţi, nu mai surprindem emoţiile unei teze sau frica patologică de matematică.
Imaginea se schimbă, devine oarecum ternă şi serioasă, vedem figuri sobre, îngândurate, umeri aduşi sub povara grijilor familiei, preocupate de ziua de mâine. Acesta este în linii mari portretul liceenilor seralişti. Mai întâi, viaţa i-a determinat să renunţe la şcoală pentru diverse motive: ba dulcea iluzie a propriului venit, ba mirajul străinătăţii, ba iubirea care fură minţile. Apoi, tot viaţa le-a demonstrat că le lipseşte ceva: nişte cunoştinţe teoretice şi o diplomă fără de care viitorul lor nu ar avea aceeaşi direcţie în care au pornit.
Ce-i deosebeşte pe aceşti liceeni adulţi de omologii lor mai tineri este conştientizarea necesităţii educaţiei şi, implicit, motivaţia. Mulţi dintre ei au copii care merg la şcoală cărora le repetă adesea să inveţe şi să nu facă aceleaşi greşeli ca ei. Se zice că din greşeli se învaţă, însă ei vor face după cum le dictează imaturitatea vârstei şi, poate că vor ajunge ca părinţii lor, să repete istoria, să trăiască cu regrete şi să redevină liceeni la 40 de ani. Sintagma “toate la timpul lor” se transformă, ca o scuză în “ niciodată nu e prea târziu”.
Dacă vârsta adolescenţei te face să crezi că ai luceferi pe umeri, că poţi cuceri lumea şi că nu vei îmbătrâni niciodată, maturitatea te face conştient de slăbiciunea naturii umane şi atunci îşi fac loc regrete pe care eşti nevoit să le găzduieşti în sufletul tău şi să convieţuieşti cu ele.
După o zi de muncă si de griji seraliştii vin la şcoală sacrificându-şi timpul pentru odihnă, familie şi activităţi casnice. Încearcă să pară fireşti în băncile ce li s-ar fi potrivit în adolescenţă. Stângaci, îşi potrivesc degetele mâinilor muncite pe stilouri, urmăresc cu atenţie explicaţiile profesorului, luptându-se cu oboseala si gândurile de oameni mari. Întreabă cu sfială şi răspund timoraţi, se străduie să nu piardă cursurile ştiind că trebuie să reţină din clasă pentru că acasă nici nu au timp să înveţe şi nici nu ar avea cine să le explice lecţia.
Este de apreciat imensul efort pe care-l fac aceşti liceeni mari, ca o răscumpărare a greşelilor tinereţii. Să fie o lecţie pentru tinerii care aleg abandonul şcolar, amăgiţi de tot soiul de iluzii care mai devreme sau mai târziu se sfârşesc cu regrete şi vor trebui fie să-şi reia şcoala de unde au lăsat-o sau să trăiască supuşi greşelilor tinereţii.
Bătrânii spuneau: ”ai carte, ai parte”. Şi ce dreptate aveau!

Iulia Chiper

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.