Grădina Publică din Bârlad de acum și de altădată

Nu este bârlădean care să nu se fi plimbat, măcar o dată pe aleile seculare și încărcate de istorie a Grădinii Publice. Ai impresia că te privesc în taină Alexandru Vlahuță sau Garabet Ibrăileanu,iar ținuta ta vestimentară ar putea fi comentată, în șoaptă de distinsele cucoane îmbrăcate după ultima modă de la Paris.

Legenda spune că apariția acestei oaze de verdeață s-ar datora domnitorului Mihail Sturdza care s-a îndrăgostit de nevasta boierului Iordache Iamandi, Marghioala.

„Domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) care, departe de a fi fost un model de virtute – ba dimpotrivă, a fost acuzat de adversarii săi că nu era străin de niciun „viţiu”, este cel care a iniţiat sau a patronat, în Moldova, îmbunătăţirile perioadei regulamentare.

De ce a apărut parcul public într-un astfel de teritoriu care, aparent, nu mai avea nevoie de adăugiri verzi ? Era el cu adevărat o necesitate pentru a confirma citadinizarea locuitorilor târgului Bârlad sau apariţia acesteia se datorează, rămânând în spaţiul miticului, unei insolite poveşti de dragoste.

La 1834, viind de la Constantinopol domnul Moldovei, Mihail Grigoriu Sturdza voievod, la masa domnească au asistat boierii cu soţiile lor, între care era şi eruditul boier Iordache Iamandi cu soţia sa Marghioala, această femee de o frumuseţe rară şi foarte spirituală, au plăcut atâta lui vodă, încât au dat ordin Ispravnicului de atunci ca să facă apel la toţi proprietarii din Tutova ca să trimeată cu cară de beilic pui de copaci din esenţia cea mai frumoasă, care,  sub direcţiunea grădinarului Schteiner de la Epureni, au fost sădită grădina pe 10 fălci de loc, în partea de nord a oraşului Bârlad, căci în această parte domicilia partea boierească. Astfel că din cauza acestei frumoasă cucoană avem noi una din cele mai frumoase grădini din ţară.

Deşi legenda este atrăgătoare, în care un domnitor pentru a obţine favorurile unei doamne care era „de o frumuseţe rară şi foarte spirituală” nu se limitează la a-i dărui un buchet de flori sau vreo „giuvaerca” oarecare, cum era obiceiul epocii, ci îi face cadou un parc de doar 15 ha, succinta relatare ne oferă în schimb, din păcate, prea puţine informaţii despre amenajările uneia din cele mai vechi şi mai frumoase grădini publice moldave, după Copou.

Documentele istorice menţionează apariţia Grădinii Publice, în 1843, ca urmare a procesului de modernizare regulamentar, având drept model parcul ieşean.

Parcul, de care bârlădenii au fost atât de mândri în toate timpurile şi care a devenit emblematic pentru urbea noastră, a fost amplasat în exteriorul târgului pe locul unui câmp, într-o zonă ce  nu fusese atinsă de urbanizare, utilizat de altfel şi anterior pentru serbări câmpeneşti. În apropiere, se afla cartierul elitelor, precum şi  frumoasa grădină a boierilor Greceni de la Simila, loc de desfătare pentru bârlădeni, după cum am văzut, la Sfinţii Constantin şi Elena, şi tot aici, s-a încetăţenit ţinerea unui alt mijloc de petrecere populară şi spaţiu de socializare, vestitul iarmaroc,  dintre 15-30 august. De altfel, analizele de sociologie urbană ne indică existenţa unui fenomen, specific modernităţii, de respingere în afara comunităţii, a grădinii, iarmarocului şi a cimitirului, din cetate spre periferie” scrie profesorul bârlădean de istorie, Marcel Proca.

„Grădinile, în special, erau locurile în care bârlădenii petreceau de Sfântul Gheorghe, Florii, Paști, Sfinții Constantin și Elena, Sfânta Maria ori Sfântul Dumitru”-Prof. Marcel Proca

„Timpul liber putea fi petrecut, de asemenea, prin intermediul plimbărilor în diferitele parcuri ale orașului: Grădina publică (unde Duminica şi de sărbători concerta fanfara militară şi conex se organizau diferite serate, spectacole, teatru, cinematograf şi alte manifestări având caracter distractiv), Parcul Domneasca, din centrul urbei şi Parcul Primăriei situat pe locul unde se află acum Casa Naţională „Stroe S. Belloescu”.

Dintre toate acestea cea importantă și cu rezonanțele cele mai adânci în mentalul colectiv era desigur Grădina publică.

În centrul acesteia, atestând persistenţa modelului oriental, potrivit unei relatări din 1857, se afla „un havuz înconjurat de bănci şi grilaje de lemn”. Aici în zilele de sărbătoare sau la sfârşit de săptămână, pe lângă „dulcele vers” al păsărilor, puteau fi audiate reprezentaţii ale tarafurilor formate din lăutari, nelipsiţii lăutari ţigani, care „cântau la ureche, de inimă albastră”, mulţumindu-se cu bacşişurile ce li se dădeau, sau ale fanfarei militare.

Din această perspectivă, Grădina Publică moşteneşte modul de conduită social specific spaţiilor naturale de agrement.

Masele populare nu au reuşit să facă o distincţie netă între locurile naturale de agrement şi cele amenajate. Şi în pădure, şi în Grădina publică, ele se comportă la fel, într-un mod direct, simplu şi gregar, debarasate de convenţiile sociale care, în mod obişnuit, guvernează comportamentul în spaţiile publice moderne.

Grădina Publică era o creaţie nouă pe care omul de rând, ignorant, a apreciat-o după educaţia şi sistemul său de valori.

Pe lângă pavilionul menţionat anterior, un proces-verbal din 7 august 1897 menţionează recepţia altor două pavilioane (a căror necesitate era susţinută de arhitectul oraşului încă din mai 1894)- unul de ploaie şi unul pentru fântâna din mijlocul aleii principale. Dar cel mai solicitat şi mai important pentru rolul său social a fost „Pavilionul de muzică”.

Potrivit cerinţelor vremii: capela de muzică trebuia să cânte de la un punct mai înălţat şi de la un loc mai ferit de razele soarelui, comisia ţinând seama în alegerea locului de faptul că „este atât pentru vederea cât şi audiul publicului”.

Cu sau fără Pavilion de muzică, locul tarafurilor de ţigani, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, l-a ocupat mai puţin pitoreasca, dar, în schimb, mult mai riguroasa fanfară militară. Aceasta avea un program bine stabilit, pentru beneficiul publicului bârlădean, concertând de trei ori pe săptămână: marţi, joi şi duminică de la orele 15 la 18, iar în zilele caniculare de la 18 la 21.

La începutul secolului al XX – lea, responsabil de organizarea unor asemenea manifestări muzicale era căpitanul Pănculescu, şeful muzicii militare. Pe lângă aceste amenajări permanente, comandamentele sociale impuneau şi amenajări temporare, cum este cazul unei estrade pentru o tombolă de binefacere organizată de Comitetul Doamnelor din localitate în data de 26 august 1893” scrie profesorul Marcel Proca în cartea „Viaţa cotidiană în Bârladul secoluluial XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea”.

Grădina Publică din Bârlad, centrul vieții sociale a orașului.

„Inovaţiile peisagere şi îmbunătăţirile edilitare de care Grădina publică şi celelalte parcuri ale oraşului au beneficiat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au trebuit permanent să se raporteze la legătura intrinsecă dintre spaţiu şi rolul său socializant. În anumite momente teritoriul acesteia reprezenta centrul vieţii sociale a oraşului.

Un articol din presa timpului ne oferă perspectiva asupra unor asemenea momente: „Serata veneţiană anunţată şi amânată de atâtea ori din cauza timpului nefavorabil s-a dat în seara zilei de 10 iulie în Grădina publică din urbea noastră. Luminaţia splendidă, artificiile bine executate şi ariile frumoase cântate de muzica regimentului nostru au delectat cu prisosinţă publicul asistent. Am observat cu părere de rău că aşteptările d-lor Comisari ai Comitetului exposiţiunii Cooperatorilor Români n-au fost încununate de succes din cauză că foarte puţin public a răspuns la apelul domniilor lor”.

Acest episod nu reprezintă decât unul din multiplele manifestări sociale, cotidiene sau nu, ce se petreceau pe scena arenei publice oferită de spaţiul generos al parcului citadin.

Inimă a comunităţii locale şi a celei culturale, Grădina Publică este deseori surprinsă ca un tărâm mirific în amintirile foştilor elevi şi oameni de cultură bârlădeni.

Amintirile lui Paul Bujor, profesor la Universitatea din Iaşi, coleg cu Vlahuţă, la Liceul Codreanu, sunt deosebit de interesante. Elevii liceului bârlădean prin anii 1875-1877 grupaţi în jurul lui Vlahuţă, nu cunoşteau altă distracţie decât cititul cărţilor în afară de manualele şcolare şi plimbările pe aleile din Grădina Publică.

În Grădina Publică s-a refugiat Vlahuţă o zi întreagă, cînd era pe punctul de a isprăvi liceul, pentru a scrie poemul „Dormi în pace”, corectându-l şi perfecționându-l. ,,Desigur e grădina cea mai frumoasă din Moldova” spunea Paul Bujor. Vlahuţă şi Bujor, chinuiţi de nostalgie, s-au întâlnit la Bârlad în vara anului 1905, au mers în Grădina Publică, plimbându-se pe toate aleile în căutarea fantomei primei tinereţi.

Garabet Ibrăileanu, elevul aceluiaşi liceu, între 1887-1890, şeful spiritual al societăţii literare „Orientul”, se lăsa furat în amintirile din copilărie şi adolescenţă, de nostalgia grădinii bârlădene, pe care o considera mai frumoasă decât grădina din Roman din anii gimanziului.

„O altă fericire, scrie Ibrăileanu, era grădina publică mare şi misterioasă ca o pădure, în care am auzit într-o seară cu lună, după o zi cu ploaie, un flaut dintre copaci, iar în iunie când preparam examenele ne duceam să învăţăm în pădure la patru dimineaţa”.

Alt moment literar al grădinii bârlădene a fost în 1904, când Emil Gârleanu, George Tutoveanu şi Dimitrie Nanu au luat hotărârea de a întemeia revista „Făt-Frumos” „după nesfârşite preumblări şi discuţii, pe sub bolţile prinse de fior ale grădinii publice, într-o primăvară timpurie, scăldată în viorele şi senin”, cum îşi aduce aminte Tutoveanu”-relatările acestea aflându-se în cartea profesorului de istorie bârlădean, Marcel Proca.

 

Cristina Rădulescu

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.