Ni s-a semnalat o anomalie, o boală larg răspândită în rândul preşcolarilor şi şcolarilor mici. Am promis că vom pune problemele pe tapet şi vom încerca să îndreptăm deviaţiile de la normalitate  şi bun simţ din comunitatea noastră. S-o luăm pas cu pas, să vedem unde e buba şi să-i căutăm leacul.

Fiindcă noi suntem arhitecţii destinelor progeniturilor noastre suntem responsabili, împreună cu  educatorii, să muncim la clădirea caracterului odraslei. Auzi mereu aceeaşi interogaţie acuzatoare: “ da’ ăia nu te-au invăţat nimic la şcoală? ”, întrebare care naşte o altă întrebare, autoadresată: “da’ eu ce l-am învăţat acasă? ” Emitem pretenţii în momentul în care depunem eforturi şi acestea ne sunt zădărnicite, nu-i aşa?

Ne bucurăm atunci când copiii noştri au rezultate bune la învăţătură. Suntem convinşi că vor avea o traiectorie fericită pentru că vor fi bine instruiţi şi  educaţi. Vor avea un bagaj de cunoştinţe solid şi se vor putea descurca decent în viaţă. Vor fi “Cineva”!

            Aşa gândesc părinţii despre copiii lor încă din primii ani de şcoală. Sunt mândri că odraslele lor iau premiu întâi cu coroniţă sau diplomă de merit ori excelenţă.  Însă, cu trecerea timpului, se dovedeşte că acele premii sau distincţii nu au urmările scontate. Premianţii rămân în urmă la crosul vieţii. Părinţii nu înţeleg care este cauza decăderii.

            Uneori chiar ei sunt de vină! În dorinţa lor neţărmurită de a-şi vedea copiii mai sus decât alţii, recurg la denaturarea adevărului. Cu toţii ştim că s-a împământenit obiceiul de a oferi cadouri educatorilor sau învăţătorilor. Aceştia nu pot egala efortul părinţilor decât dând note sau calificative foarte bune, nemeritate. În scripte, în cataloage şi registre matricole, copiii sunt geniali. În realitate nu. Dăruind cadouri nu putem cumpăra inteligenţă copiilor noştri. Nu facem decât să îi amăgim şi să-i lăsăm să creadă că aceea este adevărata lor valoare.

Ei pot avea valori care să nu coincidă cu ale noastre. Şi visurile lor pot fi diferite. Noi putem să-i ajutăm să-şi dezvolte abilităţile, nu să le impunem formarea altora.

Nu dând cadouri educatorilor şi învăţătorilor ne ajutăm copiii să înveţe! Studiind  alături de ei îi putem obişnui cu ce înseamnă a învăţa. Le putem arăta ce presupune formarea unei culturi generale. Asta fac şi învăţătorii şi educatorii pentru că aceasta este menirea lor. Sau asta ar trebui să facă! Sunt remuneraţi pentru a educa. Nu discutăm aici cuantumul salariilor, nici nemulţumirile, nici visele pe care vor dascălii să şi le împlinească. Vorbim numai despre deontologia  profesională.

Dacă noi îi obişnuim cu plocoane, cadouri sau “atenţii”, de ce ne revoltăm când se face o “chetă”? Cum îi obişnuim, aşa o să-i avem! Obişnuinţa este a doua natură! Ei se obişnuiesc repede că trebuie să primească, iar nouă ne intră în reflex să dăm. Intrăm într-un cerc vicios din care vom ieşi destul de “şifonaţî” şi noi dar şi copiii noştri. Când vor fi mari vor împrumuta tarele ereditare şi vor face la fel. Unde vom ajunge?

Există, totuşi, şi dascăli dedicaţi! Parcă ar fi părinţii sutelor de elevi care le-au trecut prin mână. Şi tocmai aceştia rămân anonimi! Când copilul ajunge olimpic naţional, nimeni nu întreabă cine l-a învăţat să scrie sau să citească! Toţi se interesează cu cine a făcut matematica, sau fizica, sau geografia… Să nu uităm că nu putem ajunge în vârful unui zgârie-nori fără să trecem pe la parter. Din vârf, parterul ni se pare ceva mic, îndepărtat şi nesemnificativ. Greşit! Acolo, la parterul educaţiei noastre s-au născut deprinderi, vise şi chiar viitorul!

Vă mai amintiţi?

Iulia Chiper

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.