IZVOR DE APĂ VIE –TRADIŢII DE SFÂNTUL ILIE ŞI ILIE PĂLIE

Sfântul Ilie este ziua de celebrare a astrului solar dătător de viaţă şi lumină marcând miezul verii pastorale, sărbătoare cu data fixă, 20 iulie, în fiecare an, când ciobanii separă oile de berbeci, ca apoi să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână la Sân-Georz.
IZVOR DE APĂ VIE - TRADIŢII DE SFÂNTUL ILIE ŞI ILIE PĂLIE
IZVOR DE APĂ VIE – TRADIŢII DE SFÂNTUL ILIE ŞI ILIE PĂLIE
         Sfânt-Ilie, ca şi Sân-George şi Sân-Medru, este o divinitate populară care a preluat numele şi data celebrării de la un sfânt creştin – Sfântul Mare Prooroc Ilie. El este de departe patronul suprem al verii, al arşiţei şi frământărilor atmosferice. În Panteonul românesc el este o divinitate a Soarelui şi a focului, identificată cu Helios din mitologia greacă şi cu Gebeleizis din mitologia geto-dacă.
         Neîncetat luptător cu forţele răului, el este şi un adversar de temut al oamenilor, în săptămâna ,,Pârlelelor, dacă aceştia nu îi respectă ziua, prin incendiile şi grindina pe care le poate trimite asupra recoltelor”..
         Se povesteşte că în timpul naşterii Sfântului Ilie, Sovac, tatăl lui preot al Legii vechi, care locuia in cetatea Tesve, din Galaad a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, vorbind cu pruncul şi învelindu-l pe el cu foc şi hrănindu-l cu văpaie de foc. Văzând această vedenie tatăl său şi înspăimântându-se, s-a dus la Ierusalim şi a povestit-o preoţilor. Unul din acei preoţi, văzător cu duhul, i-a zis: „Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău; dar să ştii că pruncul acela va fi locaş al luminii, Darului lui Dumnezeu şi cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător. Râvna lui către Domnul şi viaţa lui fiind bine plăcută lui Dumnezeu, va judeca poporul Israil cu sabie şi cu foc“.
Regele Ahab, la indemnul şotiei sale, introduce în regatul israelitean cultul zeului Baal.
Văzând acestea, sfântul prooroc Ilie a adăugat şi fapte pe lângă cuvinte, pedepsind pe protivnicul lui Dumnezeu şi pe popoarele lui, şi a zis: „Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israil, dinaintea căruia eu stau, că nu va fi în anii aceştia rouă şi ploaie din cer pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele!“ Îndată cu cuvântul proorocului cerul s-a închis şi s-a făcut secetă; aci după cuvântul lui nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a căzut pe pământ.
         Apoi, a urmat nerodirea pământului, lipsa de hrană şi foamete în tot poporul, încât sufereau şi oamenii, dar şi dobitoacele. Ahab l-a ameninţat pe Ilie cu moartea. Din această cauză, proorocul Ilie a fost nevoit să stea ascuns până au trecut anii de secetă. Ascunzătoarea sa a fost mai întâi aproape de pârâul Cherit. Acolo a fost hrănit de corbii care-i aduceau zilnic pâine. A stat şi în casa unei văduve, din Sarepta Sidonului unde şi acolo a fost hrănit minunat, căci bruma de făină şi ulei ce avea acea văduvă, s-a ajuns tot timpul cât a fost găzduit Ilie la ea. Acestei femei, Ilie i-a înviat şi copilul care-i murise.
         La finalul anilor de secetă şi pentru cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, Sfântul Ilie îi propune împăratului să ridice un jertfelnic pe Muntele Carmel şi să se roage mai întâi prorocii lui Baal, apoi el lui Dumnezeu. Acesta a fost momentul în care Ilie a înlăturat cultul zeului Baal. El a reuşit să coboare foc din cer peste jertfa sa, ceea ce 450 de preoţi ai lui Baal nu au reuşit să facă.
         Ilie a prezis regelui Ahab şi soţiei sale că vor muri de moarte înfricoşătoare, ceea ce s-a şi întâmplat.
Când s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la sine viu cu trupul, Ilie şi Elisei mergeau către cetatea Betel. Când amândoi sfinţii prooroci au mers la Iordan, Ilie a luat cojocul său şi, învârtindu-l, a lovit apa cu dânsul şi s-a despărţit în două, apoi au trecut amândoi ca pe uscat. Pe când mergeau ei şi grăiau, deodată s-a arătat între amândoi un car de foc şi Ilie a fost luat spre cer. Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat de dânsul şi, luându-l, a ajuns pe ţărmurile Iordanului despărţind cu el apa ca şi Ilie, a trecut pe uscat şi astfel s-a făcut moştenitorul darului care lucra în învăţătorul lui.
          În credinţa populară se crede că Sf. Ilie ar mai avea trei fraţi; o soră mai mare, Marina, un frate mai mare Ilie Pălie şi un frate mai mic, Pantelimon sau Sfântul Ilie cel şchiop. Sf. Ilie Pălie e surugiul lui Sf. Ilie şi mână o căruţă cu doi sau patru cai de scot foc pe nări şi sunt potcoviţi cu potcoave de argint şi, atunci când îi goneşte, bat din copite şi scapără, şi de aceea se văd fulgerele. Carul lui Sânt-Ilie e lucru sfânt, dumnezeiesc, ascuns de ochii lumii, şi de aceea, când iese, acoperă cerul cu nori. Acest car, spre a nu aluneca în mersul său, are pe talpa roţii cuie mari ce-i slujesc la înţepenire. Aceste cuie, găurind bolta cerească, lasă să curgă ploaia sau grindina după faptele oamenilor.
         Sf. Ilie a primit de la Dumnezeu şi şapte tunuri cu care orânduieşte toate pentru oameni: de ploaie, de secetă, de foamete, de holeră, de boli, de moarte şi de bătălie date spre păstrare fratelui mai mic, sfântului Ilie Pălie.
         Dumnezeu i-a dat lui Sf. Ilie şi un bici în mână, pentru a orândui norodul. În credinţa populară se vehiculează ideea că biciul lui Sf. Ilie ar avea două şfichiuri, unul de aur cu care împrăştie mană când oamenii fac bine iar celălalt din argint cu care pedepseşte cu piatră oamenii ce fac rău. Se îngrijeşte totodată să nu pălească fulgere poamele, mai cu seamă prunele, zarzărele, şi astfel să cadă pe jos înainte de vreme.
         Dumnezeu i-a dat Sf. Ilie şi tunetul, să trăsnească după diavol. Şi Ilie, când a început să tune şi să trăsnească, credeai că se prăpădeşte lumea. De aceea Dumnezeu, văzând că Ilie este prea puternic şi pentru a-l mai domoli i-a luat mâna dreaptă şi piciorul drept. Astfel, ciung şi şchiop, este şi acum; de aceea nu poate umbla singur de acea porneşte în goană după draci, numai în căruţa sa.
         Când dracii nemulţumiţi se răscoală, urcă din iad şi răscolesc norii, atunci Sf. Ilie înhamă caii la căruţă, pleacă prin cer şi începe să trăsnească după ei. Ei când îl aud pe Sf. Ilie cu căruţa, fug de se prăpădesc, şi se ascund pe unde pot. Şi când aleargă căruţa prin cer, face mare hărmălaie, la noi pe pământ se aude atunci tunând. Când fulgeră, poporul zice că Sf. Ilie a mai trăsnit un drac. Când trăsneşte, dă cu săgeata în formă de fulger, ce despică copacii şi intră în pământ de nouă stânjeni după dracii înspăimântaţi ce se ascund sub pământ în gaură de şarpe, în scorburile arborilor, pe sub streaşina caselor, în turlele bisericilor şi chiar în trupul unor animale, Sânt-Ilie trăsneşte năprasnic pentru a nu-i scăpa nici unul dintre ei.
         Ferestrele şi uşile caselor nu se lasă deschise în vreme de furtună, că poate ascunde vreo spurcăciune de drac în casă şi se poate să trăsnească casa. Dracul se ascunde mai mult la carpen şi de aceea e bine să nu se pună la casă lemn de carpen ori să se adăpostească sub carpen în vreme de furtună.
         Reminiscenţe din tradiţia populară spune că moartea lui Sânt-Ilie va aduce pe pământ urgia apocalipsului: dracul va reuşi, în final, să-i taie capul, iar din sângele scurs s-ar aprinde pământul, care va arde nouă stânjeni în adâncime. După purificarea prin foc a pământului, va apărea o generaţie de oameni, mai mici decât cei de astăzi, asemănători cu blajinii, care ar fi trăit înaintea uriaşilor. Aurul este ochiul dracului, pe care i l-a scos Sf. Ilie din pământ trăsnind după draci şi de atunci a rămas pe pământ. Strigoaicele de multe ori încearcă să oprească ploaia, spre a face rău oamenilor, dar Dumnezeu şi cu Sf. Ilie dau atunci grindina, pe care strigoaicele n-o pot opri. În schimb după grindină, vine apoi ploaia curată. Pe cer sunt nori de ploaie curată şi de grindină; norii de ploaie curată se spune că ar fi traşi de Sf. Ilie cu doi boi, ca să dea apă printre piatră. Câteodată aceşti boi trag atât de greu, încât se aude icnetul şi opintelile lor până la noi pe pământ. Norii de grindină se spune că s-ar opinti dracii la el.
         Tot poporul român a creat ideea că Sfântul Ilie este foarte bătrân şi, ca orice bătrân, moţăie mai mereu. Ştiind că se apropie ziua lui şi că trebuie să le amintească oamenilor de tunetul său înfricoşător, când se trezeşte îl întreabă pe Dumnezeu cât mai este. Dumnezeu, cunoscându-i planurile şi dorinţa de a-i pedepsi aspru pe oameni pentru nelegiuirile lor, îl sfătuieşte să doarmă fără grijă că mai este timp mult până la ziua lui. Sfântul trimite spre pământ ceva ploi cu tunete, fulgere şi trăsnete ca pe un semnal a ceea ce urmează să se întâmple de ziua lui, şi adoarme iar. Când se trezeşte, din nou îl întreabă pe Dumnezeu cât mai este până la ziua lui şi află surprins şi cu mare supărare că… a fost. Furios că i-a trecut ziua şi diavolii şi oamenii răi au scăpat din nou nepedepsiţi de biciul lui de foc, Ilie se înfurie şi trimite spre pământ fulgere, trăsnete şi ploi care bagă frica în tot ce suflă. Atunci încep vestitele ploi de după Sf. Ilie. Înaintea acestei sărbători se încheie obiceiurile de invocare a ploilor.
         În aceasta zi femeile duc mai întâi mere şi colivă din grâu nou la biserică, fructe unse cu miere, porumb fiert sau copt şi dovleci din recolta nouă, faguri cu miere, farfurii cu mâncare şi căni cu apă împodobite cu flori de vară legate cu aţă roşie spre a fi sfinţite şi apoi date de pomană pentru sufletul răposaţilor care acum trec pe la casele lor. Femeile cheamă copii străini de prin sat şi adunându-i sub un măr nescuturat, îl scutură pentru întâia dată, ca să mănânce copiii mere, iar morţii să se veselească. Se spune ca dacă nu se duc poame la biserică pentru a fi sfinţite în ziua de Sf. Ilie, copacii nu vor mai rodi anul viitor. Până în această zi nu se taie merele cu cuţitul şi nu se aruncă în sus, pentru că e pericol de ploaie cu piatră dar numai până la Sf. Ilie.
         În medicina populară de Sânt-Ilie, în revărsatul zorilor se culege busuioc dar şi tot felul de plante de câmp bune de leac. Aceste plante se duc la biserică spre a fi sfinţite fiind mai apoi utilizate în scalda celor betegi şi care nu mai au alt leac spre a fi vindecaţi. Busuiocul adunat cu acest prilej este pus la uscat sub streşini, în cămări sau poduri, pus printre haine şi-n zestre, ca să le ferească de molii ori este adus la biserică pentru a fi binecuvântat şi aşezat la icoane, după care este ars. Cenuşa busuiocului este păstrată în casă, pentru a lecui copiii de bubele rele apărute în gură.
         În această zi se începe retezatul stupilor sau recoltarea mierii de albine. Cei ce au stupi cheamă vecinii şi neamurile la ei şi le cinstesc cu rachiu şi miere. Bărbatul, care trebuie să se păstreze curat, se scoală cât se poate mai de dimineaţă, se primeneşte şi, luându-şi uneltele necesare pentru retezat şi vasele pentru pus faguri, merge în grădină la stupină şi începe retezatul stupilor sau recoltarea mierii. Fagurii cei mai frumoşi şi mai plini cu miere sunt aleşi şi puşi pe talere curate şi se dau celor chemaţi, ca să mănânce. De nu se vor recolta fagurii de miere în ziua de Sf. Ilie, se spune că ploile ce vor urma vor distruge stupii sau vor îneca albinele. În această zi nu este bine însă a chema pe cei ce ştiu a face vrăji şi farmece, căci aceştia vor căuta să fure măcar un pic de miere, cu care mai târziu vor vrăji sau fermeca, şi atunci stupii se vor prăpădi toţi, căci Dumnezeu nu va răbda să se întrebuinţeze miere la astfel de blestemăţii. Şi vrăjitorii ştiu că tocmai mierea furată la aceste zile mari e mai cu putere la vrăjile şi farmecele lor.
         Stuparii ce nu respectă sărbătoare Sf. Ilie nu vor mai avea spor la albine, matca nouă dimpreună cu albinele, roind, zboară în pădure sau se rătăcesc.
Pe Sânt-Ilie îl cinstesc în mod deosebit şi cojocarii, pentru a le merge bine în meserie.
         În ziua de Sf. Ilie nimănui nu-i îngăduit să lucreze, căci e ca în ziua de Paşti, din pricina pietrei şi a focului iscat de trăsnet, de secetă, de nebunie şi de boli arzătoare. Se spune că cei ce nu ţin sărbătoarea sfântul îi schilodeşte ca pe el de mână, ochi sau picior iar cine se îmbolnăveşte nu mai are leac.
De Sf. Ilie, dacă e timp frumos, va fi frumos pentru restul verii iar dacă tună în ziua de Sf. Ilie, alunele şi nucile vor fi seci sau viermănoase iar vara ploioasă iar viermii for strica pomii fructiferi.
         Peste 110.000 de români îşi sărbătoresc în fiecare an onomastica, cu ocazia sărbătorii Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul.
         Un sincer LA MULTI ANI, tuturor celor care poartă numele sfântului.

                                                                                                                 Dan Horgan

 

     Bibliografie:

– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.

   – Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.

   – Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.

   – Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011

   – Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.  

   – Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.

   – Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.

   – Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.

   – Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.

   – Narcisa Ştiucă ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.

   – Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.

   – Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.

   – Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.

   – Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.

   – Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009

   – Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”,  Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.

   – Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.

   – Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.

   – Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.

   – Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.

   – Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.