Lupta pentru justiţie, obiectiv al globalizării?

În ultimii ani, a devenit tot mai evident făptui că justiţia se află într-o criză de eficienţă şi de credibilitate. Fenomenele ce se produc azi în România, în domeniul justiţiei, nu trebuie să surprindă, căci şi alte ţări, atât din Europa Occidentală, cât şi din „Noua Europă“, se confruntă cu aceleaşi probleme de organizare şi de funcţionare a justiţiei. Cei mai puţin familiarizaţi cu problemele justiţiei ar fi tentaţi să considere că ceea ce s-a întâmplat în ultimul timp cu modificările aduse „legilor justiţiei“ şi cu repetatele ordonanţe modificatoare ale acestora este un fenomen specific ţării noastre.

Aserţiunile noastre sunt susţinute de contestările aduse reformelor din unele ţări cu o tradiţie democratică greu de pus la îndoială, cum este cazul Franţei şi cel al Italiei. Cazul Franţei este unul exemplar din acest punct de vedere şi unul care ridică serioase semne de întrebare cu privire la resorturile ce au determinat contestarea reformelor întreprinse în ultimul timp. Unele dintre cele mai semnificative contestări au fost declanşate în timpul guvernării lui Jacques Chirac, care a încercat să modifice un text constituţional privitor la compunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Proiectul de reformă a fost depus la Senat şi prin el se urmărea alcătuirea unui „guvern al magistraturii”, în care componenta reprezentativă a societăţii civile să fie una semnficativă. Din cauza presiunilor exercitate de unele segmente ale magistraturii, proiectul a fost abandonat. Ceea ce nu a realizat însă preşedintele Chirac a fost înfăptuit prin adoptarea proiectului de lege propus de guvernul Nicolas Sarkozy. Prin modificarea art. 75 din Constituţia Franţei, Consiliul Superior al Magistraturii a devenit un organism cu o alcătuire cvasi paritară (membri ai societăţii civile, pe de o parte, şi membri ai magistraturii, pe de altă parte).
România are un Consiliu Superior al Magistraturii cu o componenţă relativ omogenă, el fiind alcătuit din membri de drept (ministrul justiţiei, procurorul general şi preşedintele instanţei supreme) şi magistraţi aleşi din rândul judecătorilor şi procurorilor, la care se adaugă şi doi membri ai societăţii civile, al căror rol este unul mai mult decorativ. Acest consiliu este cel mai corporatist sistem din cele existente în ţările membre ale Uniunii Europene; nici cel puţin ţările vecine (Ungaria, Bulgaria, Republica Moldova) nu au un asemenea sistem, ci dimpotrivă, unul mult mai transparent. Comisia de la Veneţia a făcut, în ultimul sân raport despre legile justiţiei din România, o simplă aluzie la această situaţie, dar a făcui recomandări pe care responsabilii de la Bruxelles le-au considerat obligatorii. Separarea carierelor din magistratură – judecători şi procurori – nu a făcut altceva decât să favorizeze corporatismul, repudiat azi în toate ţările membre ale Uniunii Europene, mai puţin în România. O schimbare în viitor a acestei situaţii profund anacronice într-o societate democratică este greu de prevăzut, atâta timp cât actuala componenţă de principiu a Consiliului a fost stabilită prin „marea” reformă constituţională din anul 2003.

În forma iniţială a Constituţiei, structura Consiliului Superior al Magistraturii se stabilea prin lege, formulă foarte flexibilă.

S-a ajuns astfel la o formulă pietrificată, rigidă, anacronică şi lipsită de transparenţă, formulă ce ar putea fi schimbată numai în urma unei noi reforme constituţionale, lucru greu de realizat în condiţiile acutizării luptei politice dintre forţele parlamentare şi ale unei lipse evidente de cooperare în interesul naţiunii.

Grupul Plesiss şi reforma justiţiei franceze

În Franţa, reformele din justiţie nu sunt de dată foarte recentă şi ele tind să se permanentizeze, fenomen ce se produce şi în foarte multe alte ţări europene, căci societatea este confruntată, în general, cu probleme legate de eficienţa justiţiei, de lentoarea cu care se soluţionează cauzele civile şi penale, dar şi de fenomenele de corupţie, care nu lipsesc din palatele de justiţie.

La data de 18 noiembrie 2016, a fost adoptată Legea nr. 1547 privind modernizarea justiţiei secolului XXI. O lună mai târziu, respectiv la data de 5 decembrie 2016, a fost adoptată Legea nr. 1675, prin care Inspecţia Judiciară a fost reorganizată, dar a rămas în continuare ca o strucutură pe lângă Ministerul Justiţiei, inspectorii judiciari fiind numiţi de ministru. Soluţia a provocat o reacţie foarte energică din partea primului preşedinte al Curţii de Casaţie şi a Procurorului General, ambii demnitari apreciind că reforma reprezintă un atentat la principiul separaţiei puterilor în stat. O parte a mass-media nu a receptat un asemenea punct de vedere.

Un grup de intelectuali francezi, constituiţi în aşa-numitul Crup Plessis, au apreciat reforma ca fiind una chiar modernă, trădând spiritul modificărilor constituţionale din anul 2008, prin care ponderea reprezentanţilor societăţii civile a devenit una extrem de semnificativă (în număr de 12). Grupul a făcut unele aprecieri interesante asupra reformelor din Franţa, încercând să explice şi interesul provocat de aceste reglementări. Membrii Grupului Plessis au conchis că legea adoptată este „relevantă pentru o derivă a Justiţiei, care lasă să se înţeleagă că magistratul este în afara Statului, că jurisdicţiile nu sunt servicii ale statului, că independenţa lor este totală şi se exercită şi atunci când se numără creioanele sau se comandă hârtie sau se angajează cheltuieli pentru programe informatice” (1). Caracterizarea este foarte semnificativă pentru dreptul francez şi probabil se potriveşte şi în alte democraţii europene mult mai bine consolidate decât cea românească.

Dar reformele au continuat în Franţa şi în timpul actualului guvern. Preşedintele Macron a iniţiat o reformă profundă, desfiinţând tribunalele de vecinătate (tribunaux de proximité), instanţe situate la baza sistemului judiciar, adică cele mai apropiate de cetăţean, astfel cum o sugerează şi denumirea lor. Recent, au fost propuse şi alte reforme privitoare la organizarea sistemului judiciar francez. Şi acestea au fost contestate, la sfârşitul anului trecut (2) şi la începutul acestui an, de segmente importante ale magistraturii şi ale avocaturii.

Ceea ce ne apare extrem de interesant de subliniat este faptul că revoltele „Vestelor galbene” nu au avut obiective legate de organizarea justiţiei, ci cu deosebire de ordin economic. Iar aceasta este o deosebire fundamentală faţă de revendicările unor organizaţii civice ce s-au manifestat cu vehemenţă împotriva modificărilor aduse legilor justiţiei în România.

În ultimii ani, au avut loc reforme importante şi în Italia, ţară în care s-a urmărit eficientizarea actului de justiţie şi sporirea rolului judecătorilor de pace şi în materie civilă. O preocupare deosebită a fost cea legată de răspunderea magistraţilor, o temă recurentă şi în alte ţări, inclusiv în România. Printr-o reglementare din 1988 – Legea Vassali -, s-a urmărit să se dea eficienţă răspunderii materiale a magistraţilor, dar iniţiativa a fost primită cu mari rezerve de magistratură, astfel că, în final, i s-au adus modificări substanţiale.

Criticile aduse Poloniei şi Ungariei

Deosebit de contestate au fost şi reformele din Polonia şi Ungaria. Critici vehemente au venit şi din partea autorităţilor de la Bruxelles, care au invocat chiar şi aplicarea art. 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană, text ce poate conduce la consecinţe grave pentru statul în cauză, respectiv suspendarea unor drepturi recunoscute de Tratat şi chiar suspendarea dreptului de vot în Consiliu. Textul a fost invocat recent pentru a fi aplicat şi împotriva României (chiar de europarlamentari români).

În Polonia, cea mai contestată măsură reformatoare a fost aceea privitoare la pensionarea judecătorilor de la Curtea Supremă, care au împlinit vârsta de 65 de ani. Potrivit legii anterioare, judecătorii de la instanţa supremă se pensionau la împlinirea vârstei de 70 de ani. împotriva acestei soluţii s-a pronunţat şi Comisia Europeană, motivat de faptul că în acest mod ar trebui să se retragă înainte de termen un număr de 27 de judecători. Opoziţia a fost extrem de puternică şi s-a concretizat inclusiv prin refuzul preşedintelui instanţei supreme de a se pensiona. Guvernul şi-a motivat soluţia pe faptul că, la nivelul instanţei supreme, s-a instaurat o castă de magistraţi corupţi şi proveniţi din vechile structuri comuniste. Opoziţia consideră, la fel ca şi Comisia Europeană, că proiectul de reformă nesocoteşte principiul independenţei judecătorilor, guvernul urmărind doar subordonarea justiţiei.

Cazul a ajuns şi în faţa Curţii de Justiție a Uniunii Europene, care a preconizat aplicarea unor sancţiuni financiare semnificative Poloniei. Sub impulsul unoi asemenea presiuni, guvernul polonez a revenit, la finele anului trecut, asupra reglementării menţionate (3).

Acuzaţii asemănătoare au fost aduse şi Ungariei acreditându-se ideea că, prin reformele iniţiate în domeniul justiţiei, se urmăreşte subordonarea acesteia partidului de guvernământ. Premierul Ungariei a respins cu vehemenţă, în Plenul Parlamentului European, criticile ce s-au adus guvernului său. La sfârşitul anului trecut, guvernul Ungariei a iniţiat o reforma privitoare la organizarea curţilor administrative. Şi aceasta a fost puternic criticată, pretinzându-se că se urmăreşte numirea unor judecători, în cadrul curţilor administrative, care să dea soluţii favorabile guvernului.

Ministrul justiţiei a respins acuzaţiile, arătând că asemenea curţi administrative există şi în alte ţări europene, iar judecătorii vor fi selecţionaţi pe bază de concurs. Asemenea opinii formulate înainte de înfiinţarea unor instituţii judiciare sunt suspecte de o părtinire total nejustificată. Aceasta, deoarece ele nu se întemeiază pe constatări concrete privitoare la activitatea realizată de instituţiile judiciare respective.

Modificările aduse legilor justiţiei din România

Guvernul României a iniţiat, la mijlocul anului 2017, o reformă destinată a actualiza şi reconsidera unele dintre dispoziţiile consacrate în cunoscutele „legi ale justiţiei”, respectiv Legea privind organizarea judiciară, Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii. Modificările aduse în cursul anului trecut au fost criticate cu o vehemenţă cu totul particulară, iar criticile au fost reiterate şi de Parlamentul European şi Comisia Europeană. Temerile şi criticile sunt, în mare măsură, identice cu cele afirmate în cazul Poloniei şi Ungariei, ele vizând, în esenţă, tendinţele manifestate de actuala guvernare şi evident de actuala coaliţie de guvernare de stânga de a subordona justiţia.

În România, cele mai contestate modificări au fost cele privitoare la numirea judecătorilor şi procurorilor în funcţiile de conducere de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de la Parchetul General de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, locul şi atribuţiile Inspecţiei Judiciare, poziţia Ministerului Public, înfiinţarea unei Secţii de investigare a infracţiunilor din justiţie şi răspunderea magistraţilor. Din păcate, la scurt timp după adoptarea modificărilor legislative menţionate anterior, guvernul României a simţit nevoia să aducă şi alte modificări importante, adoptând şi unele ordonanţe de urgenţă, contestate şi ele cu aceeași vigoare.

Detaliile juridice ale acestor reglementări sunt extrem de interesante, dar ele exced scopul şi limitele abordărilor de faţă. Totuşi, câteva sumare precizări sunt utile, pentru a desluşi în final resorturile reformei şi finalitatea – dacă există una – a contestărilor din partea unor partide politice, a unor segmente ale magistraturii şi de către unele organizaţii civice sau de „altă natură“.

Ceea ce este cu totul surprinzător din partea oricărui cercetător al fenomenelor din justiţie este faptul că reglementările la care ne referim se regăsesc în foarte multe legislaţii europene. Sunt reglementări cu un caracter tehnic accentuat, deşi constatăm cu uşurinţă că numărul „marilor specialişti“ din domeniu a crescut într-un ritm nemaiîntâlnit în ultima perioadă de timp. Până şi studenţii de la unele facultăţi care nu au nicio legătură cu domeniul ştiinţelor juridice şi-au manifestat dezacordul cu noile reglementări. Domeniul dreptului este fundamental diferit de alte ramuri ale ştiinţei contemporane tocmai prin marea flexibilitate a reglementărilor şi prin diversitatea sistemelor juridice.

Câteva reflecţii asupra noilor reglementări

Ne îngăduim câteva reflecţii particulare asupra noilor reglementări. În primul rând, este util să reamintim că actualele reglementări, în forma lor iniţială, au fost adoptate în anul 2004, dar la numai un an de la adoptare au fost modificate printr-o ordonanţă de urgenţă, promovată în cadrul unei proceduri de asumare a răspunderii guvernului. Or, modificările din 2018 au fost adoptate după o procedură transparentă, adusă la cunoştinţă publică în cursul lunii august 2017.

În al doilea rând, marea majoritate a reglementărilor actuale sunt concordante, în foarte mare măsură, cu soluţiile promovate în cele mai avansate ţări europene. Câteva exemple pot justifica o asemenea susţinere. Astfel, de pildă, în multe ţări europene există inspecţii judiciare, iar unele dintre acestea funcţionează pe lângă Ministerul Justiţiei. În multe ţări democratice, acţiunea disciplinară împotriva unui magistrat poate fi exercitată şi de către ministrul justiţiei. În urma recentelor modificări legislative, Inspecţia Judiciară a devenit independentă, fără niciun raport de subordonare faţă de alte autorităţi administrative, iar ministrul justiţiei nu mai are prerogativa de a promova acţiunea disciplinară.

Situaţia este similară în ceea ce priveşte Ministerul Public, care, potrivit Constituţiei şi legii de organizare judiciară, îşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea ministrului justiţiei“. Sintagma menţionată nu este o creaţie inedită a legiuitorului constituţional, fiind receptată după Constituţia franceză şi după legea de organizare judiciară din Franţa, formulă păstrată şi după modificarea legii franceze în decembrie 2017.

În privinţa numirilor în funcţiile de conducere de la instanţa supremă şi de la Parchetul General, sistemul adoptat de legiuitorul român nu este nici el inedit. De altminteri, este de remarcat faptul că, în multe ţări democratice, Ministerul Public este parte a Executivului, idee postulată chiar şi într-o recomandare (nr. 2000/19) a miniştrilor către statele membre privind rolul Ministerului Public în sistemul judiciar penal (pct. 13 din recomandare). Surprinzător însă, soluţia legii române a fost criticată de ţări al căror sistem se încadrează în această categorie (Franţa, Olanda, Germania etc.), inclusiv de ambasadele acestor ţări acreditate în capitala României. Critici similare au vizat şi modul de organizare al Inspecţiei Judiciare.

O controversă cu totul deosebită şi care a preocupat şi autorităţile de la Bruxelles este cea privitoare la răspunderea patrimonială a magistraţilor. Din acest punct de vedere, legiuitorul român nu a adus modificări care să afecteze substanţa reglementărilor anterioare. La fel ca şi până acum, răspunderea magistraţilor este incidenţă numai în măsura în care un magistrat a acţionat cu „rea-credinţă“ sau „gravă neglijenţă”. Este adevărat că partidul de guvernământ şi-a propus să realizeze o reformă a răspunderii, dar progresul este aproape unul caragialesc, adică lipseşte cu desăvârşire.

Mass-media a reacţionat şi ea adesea cu privire la lipsa de răspundere a magistraţilor căci, aşa cum s-a remarcat nu o dată, este firesc ca şi magistraţii să răspundă la fel cum răspund şi ceilalţi funcţionari publici. Această aserţiune trebuie privită cu o anumită circumspecţie, anume în considerarea faptului că, peste tot în Europa democratică, răspunderea magistratului este una de excepţie, mai restrictivă decât a celorlalţi slujitori ai statului. Dar aceasta nu poate conduce la o lipsă totală de răspundere a magistraţilor, căci nu poate exista profesie fără răspundere. Până la urmă, problema reală este aceea a aplicării efective a legii, căci şi cadrul legal în vigoare permite tragerea la răspundere a celor care acţionează cu „rea-credinţă” şi „gravă neglijenţă”. Iar, din păcate, unele abuzuri recente, chiar dacă sunt rare, ele sunt inadmisibile şi induc ideea de „rea-credinţă” sau cel puţin de „gravă neglijenţă”.

Recent înfiinţata Secţie, cea mai contestată instituţie judiciară

O radiografie analitică a modificărilor legislative atât de contestate este greu de realizat în contextul de faţă. Nu am putea epuiza aceste exemplificări normative fără a ne referi şi la recent înfiinţata Secţie pentru investigarea infracţiunilor din justiţie. Este cea mai contestată instituţie judiciară. Şi aici stăruie unele întrebări: care sunt explicaţiile unei asemenea critici? De ce s-a solicitat chiar desfiinţarea Secţiei menţionate sau chiar luarea unor măsuri penale împotriva magistraţilor ce o compun? Asemenea critici demne de o cauză mai bună au venit chiar din partea unor cunoscuţi politicieni. Răspunsul nu este unul facil şi el trebuie identificat într-o anumită rezistenţă la inovări normative ce ar putea conduce la alte abordări decât cele anterioare.

Soluţia se explică, printre altele, şi prin faptul că, inclusiv în cadrul DNA, a existat o secţie abilitată să cerceteze infracţiunile din justiţie. Soluţia avea neajunsul unei lipse de credibilitate, atunci când respectiva secţie ar fi fost chemată să-i investigheze pe propriii săi membri. De aceea, o secţie independentă poate beneficia de o mai mare independenţă şi obiectivitate în realizarea obligaţiilor ce-i revin. Soluţia nu este cu totul inedită în plan juridic, atât timp cât soluţii apropiate există şi în alte ţări unde funcţionează chiar instanţe competente să judece anumite categorii de persoane, cum este cazul instanţelor militare.

Chiar în Germania există o secţie a instanţei supreme, competentă să judece recursurile împotriva federaţiei, care au la origine fapte de serviciu ce intră în domeniul de activitate a instituţiilor federale de informaţii.

Pe de altă parte, nu putem ignora faptul că, pe rolul Ministerului Public, se află peste 3 400 de dosare penale, potrivit informaţiilor furnizate de ministrul justiţiei, care-i privesc pe magistraţi, situaţie ce legitimează Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.

Reglementările la care ne-am referit nu sunt însă unele cărora să le atribuim, fără rezerve, atributul perfecţiunii. Din păcate, reformele din justiţie tind să se eternizeze, iar acest lucru este valabil pentru foarte multe ţări membre ale Uniunii Europene. Poate ar fi recomandabil ca, într-un viitor apropiat, să se realizeze un Pact asupra justiţiei între principalele partide parlamentare şi care să realizeze o revizuire de substanţă a legilor justiţiei. Un asemenea pact a fost realizat şi în Spania în 2001, între guvern, Partidul Popular şi Partidul Socialist, dar rezultatele nu au fost totuşi cele scontate.

Consensul politic pe malurile Dâmboviţei este însă mai greu de înfăptuit, societatea românească, în toate componentele sale, fiind mai divizată ca niciodată. Iar aceasta mai ales în condiţiile în care consensul românesc nu se poate realiza nici chiar în cadrul instituţiilor europene. Nu întâmplător, prof. univ. Andrei Marga obseva că, „în sânul României, s-a format categoria ocupanţilor de birouri (secretariat, grefier; corectură etc.) în instituţii din afara ţării, care cred că-şi asigură cariera dezinformând, minţind şi blamând la nevoie ţara. Ţinta multor români este să se pună bine unde ajung, încât recurg la orice măsluire” (4). Un adevăr trist, dar pe care îl întâlnim, din nefericire, la tot pasul.

Reforma din România a fost concretizată şi în unele ordonanţe de urgenţă, cea mal „faimoasă” fiind Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr.7/2018, contestată şi ea chlai şi după o întâlnire a prim-ministrului cu reprezentanţii magistraturii. Ordonanţele la care ne referim au intervenit la un interval relativ scurt de timp după adoptarea legilor modificatoare mai sus menţionate. Din acent punct de vedere, asemenea reglementări subsecvente ridică semne de întrebare cu privire la substanţa demersului realizat. Pe de altă parte, urgenţa nu era justificată în privinţa tuturor reglementărilor. Ar fi fost firesc ca asemenea reglementări, dacă s-a dorit să fie făcute, să fie promovate pe cale parlamentară şi adoptate ca atare după o procedură corespunzătoare în forul legislativ. Dar nu este exclus ca această responsabilitate să fi fost pasată de alianţa de guvernare în sarcina ministrului justiţiei, care constatăm că, în momente dificile, nu a beneficiat de sprijinul politic necesar. Ar fi fost firesc ca demersurile ministrului să fie susţinute convingător de coaliţia de guvernare în întregul său. Avem sentimentul că unul dintre partidele din coaliţia de guvernare se pregăteşte pentru „părăsirea” istoriei. Cum altfel se poate explica lipsa totală sau foarte timidă de reacţie faţă de presiunile politice şi chiar diplomatice exercitate de unele forţe externe şi interne ale căror interese nu par a se armoniza pe deplin cu interesul naţional. Nu am sesizat nicio acţiune fermă şi constantă nici din partea diplomaţiei româneşti faţă de atitudinea unor reprezentanţe străine de la Bucureşti, care au cerut modificarea legilor justiţiei, atitudine care distorsionează flagrant cu prevederile Convenţiei de la Geneva, din anul 1961, privind relaţiile diplomatice.

De ce atâta interes pentru legile justiţiei?

În acest final al abordărilor noastre, reiterăm o întrebare pusă în presa franceză: de ce atâta interes în jurul legilor justiţiei? întrebarea este una foarte legitimă din multe puncte de vedere.

Aceasta, în primul rând, pentru că în istoria modernă a dreptului nu s-au mai manifestat atâtea controverse în jurul legilor justiţiei, în special de acele segmente ale societăţii care nu activează în domeniul teoriei sau practicii dreptului.

În al doilea rând, răspunsul la o atare întrebare nu poate ignora existenţa unui anumit interes în privinţa legilor justiţiei, într-adevăr, aşa cum spune şi un adagiu juridic cunoscut, „l’interet est la mesure des actions“.

Orice abordare nu poate face abstracţie, din acest punct de vedere, de faptul că cele mai multe critici adresate partidului de guvernământ şi forului legislativ au fost cele legate de tentativa de subordonare a justiţiei. Asemenea afirmaţii nu pot fi ignorate sub nicio formă, pentru că ele ating un punct important al demersurilor legislative din domeniul justiţiei.

Tendinţele de subordonare a justiţiei nu sunt o „cucerire” a ultimelor două secole şl nici apanajul unei singure ţări. Romanii, carr au excelat în domeniul dreptului şi care ne au oferit un sistem juridic ce a cucerit lumea, au făcut adesea proba unor asemenea tendinţe. Doi cercetători francezi au făcut următoarele constatări: „Ce frumoasă şi armonioasă faţadă este cea a instituţiilor romane! Noi nu am spus aici decât esenţialul. Analiza de amănunt ar scoate la vedere o reţea încă şi mai deasă, făcută să strângă în ochiurile ei plebea şi poporul de jos şi să-i subordoneze imperativelor unei economii, ale unei justiţii, ale unei religii dominatoare. Dar nu trăieşte decât cine luptă. În spatele faţadei se află lupta“ (5).

Constatările de mai sus nu şi-au pierdui din păcate, actualitatea. Singura întrebare la care este greu să dăm un răspuns tranşant este aceea de a şti cine se află în spatele „cortinei“ în Polonia, Ungaria, România şi chim în Franţa. Regia pare a fi realizată de acelaşi sau aceiaşi actor/i, prin manipulări demne de o cauză mai bună pentru o democraţie reală. Lupta pare a fi una dificilă şi stăruitoare, fiind dusă pe mai multe planuri magistratură, partide politice, structuri parlamentare şi extraparlamentare, organizaţii civice etc.

Unul dintre marile paradoxuri ale contestărilor şi protestelor din România este acela că încheierea unor protocoale secrete de „colaborare” între organele judiciare, pe de o parte, şi alte instituţii publice, pe de altă parte, fie ele chiar servicii secrete, au fost trecute într-un plan secund, fiind aproape ignorate. Acelaşi lucru se poate spune şi despre modul de constituire a completurilor de 5 judecători de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Fără îndoială că nu putem formula judecăţi de valoare asupra tuturor protocoalelor menţionate, atâta vreme cât nu cunoaştem în concret conţinutul lor. Totuşi este de notat faptul că, recent, Curtea Constituţională a declarat unele dintre aceste protocoale ca fiind în afara ordinii constituţionale.

Justiţia românească este, în ultimul timp, extrem de divizată tocmai datorită modificărilor aduse legilor care-i guvernează activitatea – „legile justiţiei”, ceea ce nu s-a întâmplat în istoria modernă a organizării noastre statale. Situaţia este de o mare gravitate, de vreme ce magistraţii au recurs chiar la proteste de stradă, la veritabile greve, deşi aceştia nu le conferă un atare atribut pentru a evita răspunderea juridică ce s-ar impune într-un stat de drept. Or, potrivit legii, judecătorilor şi procurorilor le este interzis să facă grevă (art. 202 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social).

Pe de altă parte, un grup de preşedinţi ai curţilor de apel au solicitat Consiliului Superior al Magistraturii să adopte măsuri urgente pentru încetarea grevelor şi reluarea activităţii instanţelor şi parehetelor.

Demersul este legitim, căci suspendarea activităţii instanţelor şi parchetelor este de natură să afecteze drepturile şi interesele fundamentale ale cetăţenilor ale căror cauze se află pe rolul lor. în acest fel, funcţia judiciară este îndepărtată de la scopul ei, acela de apărare a valorilor fundamentale ale societăţii, respectiv a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care justiţia trebuie să le apere, nu să le nesocotească.

Din păcate, în Polonia, Ungaria şi România lupta pentru justiţie are şi o caracteristică comună, anume aceea că ea a fost transferată şi în Parlamentul European, unde folosirea unor standarde duble nu mai este ceva neobişnuit, iar recomandările devin „obligatorii”. în privinţa României, autorităţile de la Bruxelles nu au nici cel puţin „vocaţia” de a-şi respecta propriile reglementări (6).

Lupta pentru justiţie va continua, fără îndoială, căci reformele din acest domeniu nu au aptitudinea de a ajunge la un punct final, cel puţin într-o perspectivă apropiată. Ea constituie un „bun” pretext pentru confruntările politice actuale, dar, posibil, şi pentru cele viitoare.

*

„Lupta pentru justiţie” din unele ţări din Europa Centrală şi de Est şi „opţiunile” politice şi juridice ale autorităţilor europene vor conduce în curând la o creştere imprevizibilă a euroscepticismului în rândul unor segmente importante ale populaţiei din „Noua Europă”, într-un moment în care Uniunea este confruntată cu Brexit-ul, cu fenomenul de o amplitudine deosebită al „Vestelor galbene”, cu o imigraţie nemaîntâlnită în epoca modernă şi cu alte probleme de natură economică şi politică. Este posibil ca această „luptă pentru justiţie” să constituie un obiectiv important al globalizării.

prof. univ. dr. Ioan Leș

Revista Lumea nr. 4/2019

Note:

  1. Le Groupe Plessis, Justice: résister à la balkanisation de la justice de l’Etat, în Le Figaro din 12 decembrie 2016. Denumirea dată titlului articolului din prestigiosul cotidian francez nu ni se pare a corespunde întrutotul realităţii, fiind de domeniul evidenţei că reglementările juridice din unele ţări din zona evocată s-au inspirat din legislaţia franceză şi nu invers.
  2. în mai multe oraşe din ţară, barourile de avocaţi au protestat împotriva fuziunii judecătoriilor cu tribunalele. A se vedea J. Brafman, Réforme de la justice: L’Assambleé vote la fusion des tribunaux d’instance avec les tribunaux de grande Instance, în Libération din 6 decembrie 2018.
  3. A se vedea Réforme de la Justice: Pologne plie face à la justice européenne, în Les Echos din 11 noiembrie 2018.
  4. Articolul a fost preluat după Cotldlanul.ro în nr. 2/2019 al Revistei Lumea.
  5. J. Cousin, R. Bloch, Roma şi destinul ei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985.
  6. Potrivit art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene: „Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii“. Textul se referă expres la actele juridice ale instituţiilor Uniunii Europene.
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.